ODĂIAȘ, -Ă s. m. și f. 1. s. m. (Ieșit din uz) Om de serviciu la o instituție publică; camerist; odagiu (1). v. ușier, aprod. cf. polizu, lm, ddrf, barcianu, șio ii₁, 275. Ușierii de la teatru, odăiașul de la rampa de vinuri, ap. tdrg, cf. alexi, w. Cînd intra pe ușa cea mare, ...doi odăiași l-așteptau în prag. i. botez, b. i, 181. Trică Ilie, odăiaș la despărțirea de „Albastru”, dă țignale dintr-un dud. klopștok, f. 141, cf. 315. A adus „poșta”? – Nu, n-a adus-o încă; trebuie să vină odăiașu cu ea. p. constant, r. 110. 2. s. m. (Învechit) Cămăraș, camerier, fecior, valet; odagiu (2). cf. lm, ddrf, barcianu. 3. s. m. și f. (Învechit și regional) Om care locuiește afară din sat, într-o odaie¹ (4) (dl); angajat în slujba unei tîrle, îngrijitor la o odaie¹ (6) (șio ii₁ 275, mat'.1 dialect, i, 74). Nevasta mai frumoasă la turci mi-este odăiașă. Mat. folk. 97. – pl.: odăiași, -e. – Și:' hodăieș s. m. (Mat. diALECT. i, 74); (f., cu schimbare de sufix) odăiasă (Mat. folk. 54). – Odaie + suf. -aș.