OCEINȚĂ s. f. (Învechit) Deznădejde, desperare; oceaianie. Să ne pocăim de păcatele noastre, să nu cădem în oceință. varlaam, c. 58, cf. 13. Cuvînt mare cuvîntară, Dîndu-și inemii credință, Cum să hiu cu oceință, Să n-aib agiutoriu de tine. dosoftei, ps. 16/9. – pl.:? – Și: ociință s. f. st. lex. 164^v1/4. – Ocei + suf. -ință.