OCĂRĂ s. f. 1. Vorbă sau faptă care mustră, rușinează sau supără pe cineva; înfruntare, umilire; defăimare, jignire, insultă; batjocură, necinste. Pus-ai noi batgiocură vecirilor noștri, intentare și ocare (ocărîre CC², batgioc d, batugiocură h) ce-su împregiurul nostru, psalt. 84. De ocărăle voastre fugiiu eu (cca 1550). gcr i, 3/15. Să nu ne scîrbim de dosăzi și de ocări de ce vin noao de la alții. coresi, ev. 19. Sudalmă și ocară mare iaste... cînd va tăia neștine barba altuia, prav. 229. Iară de să va afla patriarhul întru alte cuvente reale sau ocară sau macar de ar face nișcare păcate, nime dintru acești preoți arhierei sau preoți nu poate să strice pomenirea lui. eustratie, prav. 22/18, cf. anon. car. Lui i-au fost milă a arăta ocărăle și basnele a lui Misail Călugăr. n. costin, l. 43. Ocări și sudălmi de audze cu urechile. neculce, l. 80. Cea mai mare ocară ce poate cineva a le face iaste a le tăia părul. ist. am. 12v/18. Și oștezele (subturbiile) Țarigradului încă le-au prădat; pentru care ocară măniindu-se Valente, au ieșit din Țarigrad în 11 zile ale lui iunie. șincai, hr. i, 61/16. Tirani cei fără milă Mă legară pre o cămilă, Să mă ducă într-a lor țară, Ca să le fiu de ocară (cca 1820). gcr ii, 229/32. Să începi, măria ta, a-i înfricoșa cu surgunlucuri, cu ocări, cu certe și cu bătăi, cum făcea Caragea. i. golescu, în pr. dram. 62. Iosif lor spre ocară Le-au stat împotrivă iară. bărac, ap. gcr ii, 240/33. După o ocară așa de mare..., adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului, ca și cînd aș fi un criminalist de stat, ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit? Kogălniceanu, s. 190. Pe cineva cînd cinstesc, Mai mult peste vrednicie, Ocară o socotesc. pann, e. ii, 126/20. În zădar tot cu ocară ne mustri fără cruțare. conachi, p. 281. Începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi și cu ocări pănă acasă. negruzzi, s. i, 225. Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi. caragiale, s. n. 26. Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat și de ocară și de moarte. ispirescu, l. 79. El în viața lui n-a luat o palmă, n-a suferit o ocară. vlahuță, ap. cade. N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut Albă și-apoi verde. coșbuc, p. i, 245. Ar plînge, dar ocara mulțimii-l îngrozește. petică, o. 82. Și nu trimese plocon lui Sigismund steaguri, arme, șaluri și vestmintele lui Iucbar-pașa ucis în bătălie?... – Da, împreună cu o scrisoare plină de ocări. delavrancea, o. ii, 145. Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. rebreanu, i. 28. Limbuta-i vanitate... nu mai putea îndura asemenea ocară. C. petrescu, a. r. 31. Îl năucise cu ocări. stancu, r. a. iv, 123. Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului, Mătrăguna ocărilor și pelinul oftatului. deșliu, G. 53. Care fată-i rumenită Trebe bine ocărită Cu ocară țigănească, Să nu se mai rumenească. pop., ap. gcr ii, 310. Se putea ușor să-și capete vro două, dar așa scăpă numai cu ocara! cătană, p. b. i, 44. Ocările cînd încep, dragostea se depărtează. zanne, p. viii, 56. ◊ loc. adv. (Învechit) Cu ocară = în chip batjocoritor, insultător, jignitor. Iară ei cu ocară grăiră: Ispiteaște și vezi să [= dacă] nu știi scriptura! coresi, ev. 197. ◊ loc. adj. De ocară = compromițător, rușinos. Cuvintele cealea ce i-au dzis de ocară sînt adevărate. prav. 234. Totdauna faci lucruri de ocară și de batjocură. neagoe, înv. 212/17. Țin ei de ocară – zice Tomasi... – numirea de valach, nevoind a fi chemați altfel decît români. bălcescu, m. v. 250. De-a fost faptă de ocară, Să mă-ierți, că-i vina ta. minulescu, vers. 357. ◊ Expr. A ajunge (sau a (se) face, a fi etc.) de (rîs și de) ocară = a ajunge (sau a (se) face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. Grăi cătr-ănsul și dzise: ...Deci nu mai zăbăvi, fiind noaă priiatin, ce leapădă leagea creștinească ceaia ce-i de rîs și de ocară. varlaam, c. 452. Rămîne fără de cinste, ce se dzice de ocară și de rușinea ceștii lumi. prav. 170. Că i-ai concenitu-i, de sînt de ocară Pizmașii miei, Doamne. dosoftei, ps. 55/1. Nu se rușina de-ș făce casa de ocară, un om mare ca acesta. neculce, l. 320. Însă acuma ea fugise din țară, Lăsîndu-și ibovnicul de ocară. budai-deleanu, t. v. 126. Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară. eminescu, o. i, 151. Să facă pe fratele lor de rîs și de ocară. ispirescu, l. 37. Colonelul i-a poruncit categoric să sfîrșească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de rîsul și ocara armatei. rebreanu. p. s. 64. Apoi, meștere Ioane, nu ne face de ocară. Cum vorbești așa prăpăstii? eftimiu, î. 18. Era de rîs și de ocară pretutindeni pe unde nimerea. galaction, o. 86. Iar maica Achilina chemă pe Vitalia și o învăță să nu se lase pînă n-o muta pe Natalia, căci altfel se face de ocară. stănoiu, c. i. 213. Lipoveanul înapoiase bădiei bastonul de abanos... făcîndu-mă astfel de ocară. brăescu, a. 187. Uite, avem oaspeți... Ia seama să nu mă faci de ocară. sadoveanu, o. i, 214. A rămas țiganul di rîs și de ocară. pop., ap. gcr ii, 366. Cînd erea Corbea prin țară, Ne făcea și de ocară. balade, ii, 243. (Învechit) A ridica pe cineva ocară = a ocărî, a batjocori. Păgînii... Să nu mai rădice pre creștini ocară. dosoftei, ps. 34/20. (Rar) A da de ocară cu... = a se face de rîs. Fără prietenia și ocrotirea lui Mușat, Constantin ar fi dat de ocară cu milităria. galaction, o. 135. 2. Situație rușinoasă, dezonorantă, în care se află cineva, rușine, dezonoare. Mai apoi fugi... la Darie împărat, pentru ocară. herodot (1645), 332. Dometiian, vrînd să-și acopără ocara și să zică că el au biruit pe dați... n. costin, l. 43. Cu agiutoriul lui D[u]mn[e]dzău rămasără cu mare ocară biruiți turcii (cca 1650-1675). gcr i, 192/11. Văzînd atîta ocară ce s-au făcut de i-au spart oștile ungurii..., au făcut și mai mare gătire (începutul sec. xviii). mag. ist. i, 103/10. Cruță, D[oa]mne, nărodul tău și nu da ocina ta în ocară. dosoftei, ap. gcr i, 264/7. Cu ale tale lacrămi de acum voi să să spele ocara dezmierdărilor tale celor trecute (a. 1750). gcr ii, 48/11, cf. budai-deleanu, lex., clemens. Moldova că ne-au lipsit, Mai bine am fi murit, Să nu mai trăim c-ocară. kogălniceanu, ap. gcr ii, 105/3. O ocară ca aceasta ai iubit mai mult decît slova cea prea împodobită. varlaam-ioasaf (1786), 9^r/12. Și moarte Voiu suferi, tristă foarte, Moarte tristă, de ocară. aaron, ap. gcr ii, 193/39. Mumele ziceau la ficiorii lor: ...duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decît să trăiți în robie și ocară. russo, s. 138. Să-ți scap numele de ocară, sufletul de osîndă și domnia de nelegiuire! delavrancea, o. ii, 147. Mă luași de sînt trei zile și te și duci de la mine. Ce rușine, ce ocară. balade, ii, 151. ◊ Ocara lumii = persoană demnă de disprețuit. După aceasta au stătut la împărăție ocara lumii, pilda blăstămățiilor, și decît toți spurcații mai spurcat Antonie Eliogabalus. cantemir, hr. 205. – PI.: ocări și (învechit) ocare, ocără, ocăruri (bul. Fil. v, 25). – Și: ocare s. f. gcr i, 47/27. – Postverbal al lui ocărî.