OCĂRÎ vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni; a înjura. Și se vă ocărire dereptu numele lu h[risto]s, fericați seți. cod. vor. 160/10. Și pre apostoli încă-i făcea vinovați, și-i ocărîia, căce nu putură vindeca boala acelui fecior. coresi, ev. 79. Eu drac n-am, ce cinstescu pre tatăl mieu și voi mă ocărîț. n. test. (1648), 117^v/8. Acesta... a ocărî pre Israil s-au suit. biblia (1688), 2081/27, cf. anon. car., budai-deleanu, lex. Începu a șî-l ocărî și a-l certa zgornindu-l afară. i. golescu, ap. gcr ii, 256/22, cf. lb. Au început a ocărî pe oamenii cei lacomi. drăghici, r. 70/25. Cineva or de-al cinstește, or cu vorba-l ocărește, el una le prețuiește. pann, ap. ddrf. Gazda a să înceapă... a ocărî pre bietul țigan bucătar. negruzzi, s. i, 239. Fă bine de ocărește pe Bolliac că nu mi-a respuns la scrisoarea ce i-am scris. ghica, a. 537. Du-te la treabă, că soarele-i sus și te-a ocărî bărbatu-meu de te-a găsi tot aici. alecsandri, t. 1531, cf. cihac, ii, 223. Știu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreți, dar lasă să mă ocărască..., să mă bată... CARAGiALE, o. vi, 159, cf. n, 273. Dar nici acesta nu se lasă bătut: il amenință și-l ocărăște cum i se cuvine, așa că, la urma urmelor, trebuie să-l lase în pace. candrea, f. 427. Cîteodată îi treceau suliți reci prin inimă și o podideau lacrimile... atunci cînd Codrea ocărea prea rău copiii. rebreanu, nuv. 192. Nu se supără niciodată. Cînd îl ocărăști, îți face plecăciune. stănoiu, c. i. 84. Manole nu se putea stăpîni să n-o bodogănească și ocărască pe Sultana. demetrius, a. 6. Care fată-i rumenită Trebe bine ocărită... Să nu se mai rumenească. pop., ap. gcr ii, 310. Și mi ți-l sfădi mi ți-l ocări..., de gîndeai că-n veci nu s-or mai împăca. reteganul, p. iv, 23, cf. șez. ii, 74. Am venit în țară streină, Unde mă ocără fără vină. bibicescu, p. p. 113. Împăratul ocărî și înfruntă pre slugile cele vechi, că de ce nu grijesc mai bine de cai și de grajdiuri. cătană, p. b. i, 29, cf. podariu, fl. 28. ◊ Absol. Nece se află minciuri în rostul lui, cel ce ocăritu nu ocăriia, chinuindu nu se lăuda. cod. vor. 150/2. Apostolul... ocăriia că nu se-au preceput ce-au făcut (cca 1569 1575). gcr* 15/17. Cela ce va înceape întăi a sudui ș-a ocări și a să svădi și a să prici... să va certa. prav. 115. Blăstămații ies afară... ocărind și suduind. beldiman, e. 23/8. Se așeză pe scaun, ocărind: – Nu ești bun de nimic, mă. stănoiu, c. i. 101, cf. corn. pașca, alr i 442/795, ib. 597/600. ◊ refl. recipr. Oarță... se ocăra în curte cu un gînsac mînios. c. petrescu, r. dr. 68. 2. (Învechit și popular) A vorbi de rău pe cineva sau ceva, a bîrfi, a ponegri, a defăima. Și ocăriră (defăimară D, uriră h) țeara deșiderată. psalt. 225. Iară deaca se duce el de lîngă noi, noi-l clevetim și ocărim pre el. coresi, ev. 327, cf. 340. Și-l ocărîia pr-ins, știind c-au murit. varlaam, c. 293. Cela ce va sudui și va ocărî pri cel mort să să cearte. prav. 222, cf. 247. Nemică nu ocăreaște pre domnul așea ca cuvîntul nestătător. m. costin, ap. gcr i, 198/27. Omul cel carele ocărește înțelepciunea și învățătura ticălos este (a. 1775). uricariul, i, 75. Advocatul, ...de va cuteza a ocărî sau de față sau în taină pre acela cu carele să judecă, dovedindu-l, să se necinstească. pravila (1814), 20/13. Ca un orb la a sale întru sine nici zărește Acele rele pe cîte în altul le ocărește. conachi, p. 284, cf. polizu. Baba punea parte fetei sale și pîra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra. ispirescu, l. 347. Pe drum însă îi păru rău că a ocărît pe șef... Te pomenești că proprietăreasa... i-o spune. Rebreanu, nuv. 59. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. jarnik-bîrseanu, d. 31. ◊ refl. Cine se laudă, singur se ocărește pe sine. românul glumeț, 46. 3. (Învechit) A desconsidera, a disprețui, a batjocori, a înjosi. Voi ocăriți (micșuraț n. test. 1648, ați necinstit biblia 1688) mișelulu. cod. vor. 118/13. Toți ce me vădzură ocăriră-me (mă batgiocuriră D, bătără și gioc h). psalt. 36. Începutul trufei dosădire arată-se, că ocărăște pre alalți și întru o nemică nu-i socoteaște pre aceia. coresi, ev. 15. Îl ocăria ceialanți laconi de-i zicea: „Aristodim cel fricos.” herodot (1645), 494. Ce osîndă sau rușine-m va fi că ce-m vor rușina și-m vor ocărî ciolanele? dosofte,i, v. s. septembrie 16^r/13. Iară cei răi ficiori ocărăscu și stîngu numele părinților buni. n. costin, l. 429. Tu lume înșălătoare!... te urăsc și te ocărăsc (a. 1773). gcr ii, 95/25. ◊ refl. Am ajuns să ne și ocărim și să ne rușinăm cu însuși numele nostru. piscupescu, o. 6/4. Părerea înaltă... cu cît mai cu mărire se slăvește, cu atîta mai in prăpastie prăvălindu-se se ocărește. odobescu, s. iii, 487, cf. șăineanu. ◊ refl. pas. Nu lăsa noi se fim răi, se nu se ocărească slăvitul numele tău cu noi (a. 1619). gcr i, 55/7. ♦ A mînji, a murdări. Îș ocăra obrazul, feștelindu-l cu frecare de pulbere neagră și cu ungere de tină. aethiopica, 9^r/18. – prez. ind.: ocărăsc și (regional) ocăr. – Și: (învechit și popular) ocări vb. IV. – Din v. sl. οκαριατπ.