OBIȘNUIT, -Ă adj. 1. Care a intrat în obișnuința cuiva; care face parte din felul de a fi al cuiva; caracteristic, specific cuiva. Ca puiul șerpelui, capul rădicînd, obiciuitele lor și veninoase mușcături în trupul înpărățiii romanilor să înfigă. cantemir, hr. 105. Îndată ca un stăpîn bun și obiciuit a face bine, au ușurat țeara dîn toate. R. greceanu, cm ii, 202. Zăbava obicinuită unui război îndoios Poate încă să-n-tîrzie drumul meu cel strălucios. heliade, o. i, 417. Singurul semn că băuse era că paloarea sa obicinuită se colora cu-n gingaș rosa. eminescu, g. p. 46. Hei, dragele mele vere, zice spinul cu viclenia lui obicinuită. creangă, p. 209. Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amesteca în vorbă, zise. d. zamfirescu, v. ț. 110. ll primi cu drăgălășia-i obișnuită, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. rebreanu, r. i, 258. Porniră la drum în obișnuitul mers al cailor țărănești. mironescu, s. a. 133. Își scutură părul negru cu gestul ei obicinuit, c. petrescu, î. i, 251. Stăpîna casei îl urmări cu ochii pînă departe pe hudiță, după. aceea... se scufundă în starea ei obișnuită. sadoveanu, o. x, 543. 2. Care se face, se înțîmplă sau se întîlnește în mod regulat; care se folosește adesea; curent, uzual. Iară băutura aceasta nu după leagea cea obiciuită să făcea, ce așa au vrut împăratul. biblia (1688), 356¹/2. Obicinuit lucru iaste la adunări mari... oarecare amestecături... a se face. cantemir, ist. 28. Scoaseră steaguri albe la porți, semnul cel obicinuit al păcii. văcărescul, ist. 258. Au adunat tatăl pe toți... la locul obicinuit. DRĂGHici, r. 144/28. Se leapădă lesne omul de orișice desfătare; ...ne mai găsind într-însa dulceața obicinuită. conachi, p. 286. Femeia lui mai adăogi un pui cu smîntînă la bucatele obicinuite. negruzzi, s. i, 296. Într-unul din cele patru unghiuri era o vatră întocmai ca cele obicinuite la cafenelile turcești. filimon, o. i, 102, cf. ddrf, șăineanu. Mai curînd decît toți și-a venit în fire și a intrat în obișnuitele-i îndeletniciri. sadoveanu, o. vi, 223. Musafirii obișnuiți ai restaurantului plecau. vornic, p. 152. ◊ (Adverbial) [Dările] formau o mică parte din cîte le storceau obișnuit boierii și călugării. hasdeu, i. v. 46, cf. barcianu, alexi, w. Aș putea să-i vorbesc obicinuit ca unui cunoscut: camil petrescu, u. n. 319. Eminescu a străbătut etape de dezvoltare literară pentru care, obișnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe și generații succesive. sadoveanu, e. 79. ♦ (Substantivat) Persoană care frecventează un anumit loc. Obișnuiții cîrciumei rîd în timpul cînd Marmeladof povestește. gherea, st. cr. ii, 231. Acesta era un obișnuit al casei lor. t. popovici, s. 281. 3. (În opoziție cu deosebit, remarcabil) Care nu se distinge prin nimic; de rînd, comun. Oraș luminat și cu mult nărod..., iară spre obiciuite erease lesne p[r]iimitoriu. dosoftei, v. s. noiembrie 181^V/29. Se mișcă într-o lume reală de oameni normali, care vorbesc și acționează așa cum vorbesc și se poartă oamenii obișnuiți, contemp. 1954, nr. 379, 3/2. – pl.: obișnuiți, -te. – Și: (învechit) obiciuit, -ă, obicinuit, -ă (pronunțat -bici-) adj. – v. obișnui.