NUNȚIATURĂ s. f. 1. Reprezentanță diplomatică a Vaticanului într-o țară străină, condusă de un nunțiu; reședință, sediu unde funcționează această reprezentanță. Cartea cea cu mîna scrisă a nunciaturei din Beciu încă zice. șincai, hr. ii, 241/20, cf. 238/9, ddrf, dm, dn. 2. Funcția de nunțiu. cf. negulici, șăineanu, D. U. – Pronunțat: -ți-a-. – pl.: nunțiaturi. – Și: nunciatură s.f. – Din lat. nunciatura (nuntiatura), germ. Nuntiatur, it. nunziatura.