NU-MĂ-UITA subst. sg. 1. (Adesea cu sens colectiv) Plantă erbacee cu flori mici, albastre, rar roșii sau albe, care crește prin locuri umede și umbroase; p. restr. floarea acestei plante; (franțuzism) miozotis, (regional) ochii-păsăruicii, ochiul-șarpelui, urechea-șoarecelui (Myosotis silvatica). Hrana mi-i o floricică care-i zic „nu-mă-uita”. CONACHI, ap. DDRF. De atunci, floricica asta s-a numit: Nu-mă-uita. NEGRUZZI, S. I, 109. Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita. GÎRLEANU, L. 32. Nu-mă-uita... începe să-și deschidă ochișorii albaștri, mult mai albaștri decît sîntem deprinși să vedem la cei din grădină. SIMIONESCU, FL. 110. Nu-mă-uita de culoarea mării ș-a cerului, SADOVEANU, O. X, 422. Prin grădini, prin grădinițe Să răsară garofițe, Viorele, micșunele, Nu-mă-uita. TEODORESCU, P. P. 330. 2. (Regional) Numele unei hore; melodie după care se execută această horă. VARONE, D. – Nu + mă + uita (după germ. Vergissmeinnicht).