NOURAȘ s. m. I. Diminutiv al lui nor¹. 1. cf. nor¹ (1). Să pogorî cuconul șezînd ca într-un nuoraș. DOSOFTEI, v. S. septembrie 28^r/6, cf. noiembrie 103^V/21. Venit-au un nouraș... și stropie de ploaie. NECULCE, L. 244. A treia zi... au început a să ivi niște nourași, cari, pe cît mergea, acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9/10, cf. CONACHI, P. 262. Soarele în cale-i sta... Și cea rouă de pe ea Cu-a lui raze o sorbea, Nouraș o prefăcea. ALECSANDRI, P. I, 108. Numai unde și unde cîte un mic nouraș creț se plimba ca un vis drăgălaș pe albastrul ceriului. GANE, n. II, 196. Singur, străveziu, un nouraș ca de bumbac plutea prin aer. D. ZAMFIRESCU, v. T. 79, cf. ȘEZ. I, 47. ◊ Fig. Un singur mic nouraș îmi întuneca ceriul fericirii. GANE n. III, 86. Brațul... apărea trandafiriu și plin, sub nourașii mînecii de borangic. GALACTION, O. 176. 2. cf. nor¹ (2). Un nouraș de praf. II. (Prin Bucov.) Țînțar mic. cf. MARIAN, INS. 311, JAHRESBER. XII, 125. – Pronunțat: no-u-. – pl.: nourași. – Și: (învechit) nuorăș, (învechit, rar) nuîrăș (DOSOFTEI, v. S. decembrie 230^V/1) s. m. – Nour + suf. -aș.