NEVINOVĂȚIE s. f. 1. Negativ al lui vinovăție. cf. ANTIM, P. XXIII, ISPIRESCU, L. 118, GALAN, B. II, 32, ZANNE, P. VIII, 150. 2. Faptul de a fi nevinovat (2); starea sau calitatea unei ființe care nu este atinsă de rău, care ignorează răul, care este incapabilă de a comite un rău; candoare, naivitate (1), inocență. Ah! și mai mult mă robește cu cît mai mult îi vorbesc, Vîrsta, nevinovăția-i inima mi-o stăpînesc. heliade, o. i, 437. Cît era de dulce! Cum nevinovăția îi împodobea tinerețile! marcovici, c. 68/15. Se putea observa atît de bine nevinovăția în tînără ei față. f (1900), 583, cf. arghezi, c. o. 172. Bucuria vieții de copil se revarsă, parcă, îmbrățișînd întreaga lume,... în nevinovăția lui. l. rom. 1953, nr. 3, 66. ◊ fig. În loc să povățuiască tinerețea cătră bine, o împinge la vițiuri și pătează haina cea curată a nevinovăției. negruzzi, s. i, 323. Razele se joacă Viclene și copilăroase în nevinovăția lor eternă. camil petrescu, v. 100. ◊ loc. adv. Cu nevinovăție = în chip nevinovat (2), cu candoare. Se lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăție. hogaș, dr. i, 73. Negoiță povesti cu nevinovăție tot ce i se întîmplase. galaction, o. 300. Domnilor colegi, urmează prietinul meu zîmbind cu nevinovăție, cînd am ajuns, am văzut șarpele plutind la fața bălții. sadoveanu, o. ix, 462. Auzind bietul om vorbele păgubașului, au prins a schimba fețe, dară tot se îmbărbătă și-i zise cu nevinovăție: „Ce? eu să-ți plătesc boul?” sbiera, p. 254. – pl.: nevinovății. – pref. ne- + vinovăție.