NESĂTUL, -Ă adj. 1. Negativ al lui sătul; care nu se simte sătul, flămînd, înfometat; (regional) care se satură greu, mîncăcios. (fig.) Ci mă tem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de fața lui Dumnezeu, pentru păcatele mele. ap. iorga, c. i. ii, 229. [Rîul] bubuie și se prăvale Și rupe copacii-n cale, De lasă rîpile goale... Nesătul, nesățios, A ros munții pîn' la os! deșliu, m. 22. Chiar de ne mușcă dureri încă, cu guri nesătule, Pentru ce-i viu în noi toți... Oameni, păziți de orori Viața și visele! labiș, p. 55. ◊ (Substantivat) E un nesătul. zanne, p. iv, 114, cf. alr i 783/87, 530, 704. 2. fig. Care nu se satură cu ce are, care caută să obțină, să acapareze tot mai mult; lacom, avid, nesățios (2), nesăturat (I 2), (învechit, rar) nesețătos. Bogatul cela neînțeleptul, așa nesătul, așa se arată. coresi, ev. 398. Din ce în ce sînt mai ticăloși, mai nesătui. stancu, d. 102. Să-mi iscălească mîndra, Să fiu cu tronul iscălit Că-s nesătul de iubit. Mat. folk. 251. ◊ (Substantivat) Nu vă pică obrazul de rușine? Nesătuilor! t. popovici, se. 488. – pl.: nesătui, -tule. – pref. ne- + sătul.