NECĂRTURAR s. m., adj. (Învechit și popular) Negativ al iui cărturar; (persoană) care nu știe (multă) carte, (om) simplu, care nu este cultivat. Necărtularii mărturisiia-l Dumnedzău adevărat, iară cărtularii să lepăda dins. VARLAAM, C. 125. Apostolii era săraci și necărtulari. id. ib. 155. Lăudîndu-i pre ficiorul împăratului de Rîm, mai bogat, numai cu-nțălepciunea cărții mai gios, ea dzîsă că n-a mearge după om necărtulariu. DOSOFTEI, v. s. noiembrie 161^v/28. Cantemir... era la fire blînd și cu inimă milostivă..., necărturar, iară slujit și la toate priceput. n. costin, let. ii, 39/28. Fieștece om prost și necărturariu să poată lesne priceape lucrul. molnar, ret. 112/22, cf. clemens. Cine o să stea să asculte la gura unui unchiaș necărturar? ispirescu, ap. cade. Tata a fost gospodar cinstit, dar necărturar ca d-ta. reteganul, ap. cade. – pl.: necărturari. – Și : necărturariu, necărtular, necărtulariu s. m., adj. – pref. ne- + cărturar.