NĂZUIRE s. f. Acțiunea de a (se) năzui și rezultatul ei. 1. (Învechit) cf. năzui (1). cf. HELIADE, O. II, 352. 2. (Rar) Năzuință (2). Solul se întorsese cu bogate daruri și cu înalte năzuiri: rîvnitor chiar la domnie, vornicul otrăvi într-ascuns pe bunul Pătru. odobescu, s. i, 114. Trebuie să renunț cu totul la așa falnice năzuiri. id. ib. III, 13. ♦ Aspirație deșartă, ambiție meschină, vanitate. Nesăturarea și lăcomia mii de răutăți aduce asupra oamenilor, aceasta seamănă pretutin-denea despărțire și nezuiri, desparte pre frații cei dintr-un trup. țichindeal, f. 26/8. – pl.: năzuiri. – Și: (regional) nezuire, nizuire (lb, barcianu) s. f. – v. năzui.