NĂUClRE s. f. Faptul de a (se) năuci (1); năuceală (1). Năucire de la D[o]mnul au căzut preste ei. biblia (1688), 216²/12, cf. costinescu, lm, ddrf, tdrg. Impresia pe care o capeți în primele clipe după ce ai pătruns în Muzeul apărării Leningradului este una de uimire, de năucire totală. stancu, u.r.s.s. 129. Sta galben, cu gura căscată, lîngă masă, fulgerat de năucire. vornic, p. 203. – Pronunțat: nă-u-. – V. năuci.