NĂUClE s. f. (Astăzi rar) Prostie, tîmpenie; năuceală (1), uluire. Cf. lb. Asemenea stupiditate (năucia) este comună mai tuturor renegaților. BARIȚIU, P. a. III, 123, cf. POLIZU, PONTBRIANT, d. Din năucie cade în gropi și se lovește cu capul de toți pereții. lm, cf. ddrf, barcianu, alexi, w. tdrg, șăineanu, d. u. Buimăceală, beție, surzie, năucie, hîrcă, tusă... va ca roua de soare în țărmurile goale. șez. v, 144. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Ce năucie de primăvară! ap. DDRF. – Pronunțat: nă-u-. – Năuc + suf. -ie.