NĂUCEALĂ s. f. 1. Starea omului năuc (2); stare de amețeală, de buimăceală, de dezorientare, de zăpăceală, de perplexitate; năucire. cf. costinescu. Astea și atîtea altele ce-mi umblă pîn gînd și-mi furnică-n minte sînt nevoile, grijile, năuceala ce scurg ochii, aprind dorul și zvîntă budzunarul orășenilor. jipescu, o. 46. Cîtă năuceală de cap, de-mi țiuiau urechile, pînă cînd în sfîrșit am ajuns să aștern ceva omenesc pe hîrtie. gane, n. iii, 145, cf. ddrf, candrea, f. 292, tdrg. După cîteva zile de năuceală își făcuse inimă și deschisese debit. călinescu, i. c. 210. Așteptă răbdător pînă cînd Dragalina Farcaș ieși din năuceală. stancu, r. a. iv, 49. Se trezi grăbit din năuceală, arătînd oarecare îngrijorare. vornic, p. 172, cf. preda, d. 158. Dacă după beție te doare capul și ești mahmur, poți să te dregi și să-ți treacă durerea de cap, bînd din nou ... și scapi și de năuceală de cap și de durere. șez. iii, 14, cf. i, 56. 2. (Med.; popular) Un fel de ipohondrie. Gf. n. LEON, MED. 123, BIANU, D. S., ȘĂINEANU, d. u. ♦ (Regional) Boală a oilor; capie (Sălă-trucel-Călimănești). chest. v 167/68. – Pronunțat: nă-u-. – Năuci + suf. -eală.