NĂTĂRĂIE s. f. 1. (Învechit și regional) Nesocotință (1), nechibzuință, prostie, neghiobie (1), nerozie (1); naivitate (2). Cf. budai-deleanu, lex., lb. Aceasta socotesc de o mare nătărîie a lui Robinson, să nu le cunoască. drăghici, r. 63/11, cf. 207/24. Nici unul nu se va folosi de nătărăia și paguba altuia. i. ionescu, c. 252/25. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, măcar că era semnul nătărăiei. negruzzi, s. i, 25, cf. ii, 245. ◊ (În imprecații) Du-t’e, nătăria să te mînce. viciu, gl. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) O nătărie de om. Lb, cf. pontbriant, d. 2. (Prin sud-vestul Transilv.; în forma nătărie) Zarvă, gălăgie. cf. rev. crit. iv, 338. – pl.: (1) nătărăii. – Și: (regional) nătărîie, nătărie s. f. – Nătărău + suf. -ie.