NĂIMITOR, -OARE adj., s. m. 1. adj. (Învechit, rar) Care se referă la năimire (1), de închiriere. Pentru acturile năimitoare (a. 1841). cat. man. i, 123. 2. s. m. (Prin Mold., Bucov.) Persoană care angajează pe cineva la lucru, cu plată (pe timp limitat). v. stăpîn. cf. ddrf. Bine, drăguță! îi zise năimitoriul, iată! eu îți dau de mîncat, de băut, de-mbrăcat, de-ncălțat. sbiera, p. 154. 3. s. m. (Prin Ban.) Persoană angajată cu plată, pentru a efectua o muncă. v. năimit² (2). Gf. molin, r. b. 289. Am cinci năimitori la cosit. chest. ii 26/8. – Pronunțat: nă-i-. – pl.: năimitori, -oare. – Năimi + suf. -tor.