NĂDRĂGĂR s. m. Nume depreciativ dat de țărani persoanelor care poartă pantaloni (croiți după moda apuseană), pantalonar (2); spec. orășean, tîrgoveț. cf. iordan, l. r. a. 162, bl ix, 66. Nu-i rău dacă te știu nădrăgarii aiștia că tu n-ai dat niciodată cu pumnul în masă. contemp. 1948, nr. 112, 6/1. Ia, un pîrlit de nădrăgar ne învață cum să trăim. ib. 1955, nr. 464, 2/3. Izbutise să vîndă ouăle funcționarilor de la bancă, finanților și celorlalți nădrăgari cu simbrie fixă. în scl 1953, 105. Cei patru prieteni văzură... un nădrăgar ce ar fi fost greu să ghicești ce învîrtea. beniuc, m. c. i, 181, cf. alr sn iii h 885. – Pl.: nădrăgari. – Nădrag + suf. -ar.