MUTEȘTE adv. Ca un mut (I 1); pe tăcute, fără cuvinte; cu ajutorul gesturilor, al mimicii. Cela ce-ș va rîde de altul, arătînd muteaște, acela să va certa, ca și cîndu l-are fi suduit și ocărît cu cuvîntul. PRAV. 222. Aceasta, toți sfetnicii și senatorii văzînd, în mirare din cap, din umeri și din ochi seamne făcîndu-și, mutește întreba. CANTEMIR, IST. 185, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., COSTINESCU, ODOBESCU, S. III, 487. Începu din nou să se tînguiască mutește. CONV. LIT. XLII₂, 449. Se îngroapă mutește și, tot fără să vorbească cu cineva, se întoarce acasă. CANDREA, F. 390. Începui să citesc mutește. VISSARION, FL. 206. Plecă, după ce făcu muțește, cu mîinile, un semn de reproș către Felix. CĂLINESCU, E. O. II, 67, cf. id. S. 391. Se priviră din nou și mîinile li se mișcară. Vorbeau din ele scurt, mutește. PREDA, I. 150, cf. MAT. FOLK. 365. „El întreabă mutește: – Ce e ?” RĂDĂLESCU-CODIN, Î. 19. Mîncă muțăște. ALR II 4 057/172. (Precedat de prep. „pe”) Recomandă să se lucreze . . . pe mutește. BRĂESCU, V. A. 66. Îi înjura, cu un trivial exces de mimică, pe mutește, din dosul geamului. CAMIL PETRESCU, O. II, 557. Calul fu tras afară pe mutește. MIHALE, O. 69. – Și: muțéște adv. – Mut + suf. -ește.