MOȚOCHINĂ s. f. 1. (Regional) Moț¹ (1). S-au bătut și i-a smuls o moțochină de păr. BREBENEL, GR. P. Moțochină ți-umple mîna (Peria pentru fuior), GEORGESCU-TISTU, B. 24. ♦ Ciucure. Cf. POLIZU, ALEXI, W. 2. (Regional) Inflorescența sau fructul unor plante. Pentru a vopsi lîna în galben nu se pun muguri de răchițică, ci numai rămurelele tinere, fără moțochine. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 33. Vînturăm sămînța de cînepă și râmîn moțochinele. BREBENEL, GR. P. Moțochină macului. ALR SN I h 197, cf. ALR I 1 907/790. 3. (Regional) Măciulie (I 1). Prin acea gaură trece un laț de fag cu moțochină la un capăt. PAMFILE, I. C. 71. ♦ (Neobișnuit) Baros. Cf. DDRF. 4. (Regional) Umflătură lemnoasă care se face pe trunchiul copacilor; (regional) măzănaie (1). ♦ S p e c. Gogoașă de ristic (Marginea-Rădăuți). ALR II 6 383/386. 5. (Prin Mold., Bucov., Transilv.) Umflătură (nedureroasă) care se formează în diferite părți ale corpului. V. b o l f ă, g î l c ă, g î l m ă, m o d î l c ă. Cf. JUN. LIT. 1911, nr. 12, 51, I. CR. IV, 60. S-o făcut la grumaz o moțochină. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Epitet depreciativ pentru un om foarte gras. Com. din VICOVU DE SUS-RĂDĂUȚI. – Pl.: moțochine și moțochini (com. din AMRGINEA-RĂDĂUȚI. – Și: moțiochină s. f. BARCIANU, v. – Cf. b o ț o g h i n ă, m o ț¹.