MIRESUCĂ s. f. (Prin Maram. și Transilv.) Diminutiv hipocoristic al lui m i r e a s ă (I 1); (regional) miresuță. Miresuca cu cunună Se cunoaște c-a fi bună. MARIAN, NU. 291. Miresucă, după tine Pare-i rău la oarecine. BUD, P. P. 56. Mńiresucă, struț gătat, Vină-ț vremea de plecat La soacră șî la bărbat. T. PAPAHAGI, M. 66. - Pl.: ? – Mireasă + suf. -ucă.