MILĂ¹ (pl. -le, -li) sf. 1 Sentiment de compătimire, de îndurare pentru suferințele sau nenorocirile altuia și pornirea de a le alina: a-i fi ~; a i se face~; tatăl lui Alfred era așa de trist, că-mi făcea ~ (VLAH.); a-l plînge de ~; fă-ți ~ și pomană cu mine! om fără ~; se hotărî să plece unde mila Domnului o va duce (ISP.); (P): de tine mi-e ~, dar de mine mi se rupe inima, se zice cuiva care-ți cere să-l ajuți, dar nu poți fără a-ți cauza ție însuși un prejudiciu; (P): unde omul bun a pus mîna, a pus și Dumnezeu mila; (P): cine nu cruță paraua, nici de galben nu-i e ~, cei ce nu se arată economi și la lucrurile mărunte risipesc ușor și averile mari ¶ 2 De silă, de ~, vrînd, nevrînd; cu voie, fără voie ¶ 3 Pomană, milostenie: a da ~; a cere ~; trăește din mila oamenilor; casa milelor, instituțiunea, locul de unde se împart milostenii săracilor ¶ 4 Har (dumnezeiesc), îndurare, grație, (P): unde pune mîna, pune și Dumnezeu mila, se zice despre cineva căruia toate-i ies cu noroc, toate-i izbutesc în plin; cu sau din mila lui Dumnezeu, formulă întrebuințată în actele, hrisoavele, etc. emanate de la domnitorii României sau de Ia capii bisericii ¶ 5 🌿 MILA-DOMNULUI = VENINARIȚĂ [vsl. milŭ].