MIÁȚĂ s. f. (Învechit și regional, mai ales în Ban.) Nume dat mai multor simptome și boli: a) temperatură ridicată, friguri. Cf. COD. VOR. 217, GR. S. V, 136; b) delir. Cf. ALR II 4166/29,4167/29; c) febră tifoidă. Cf. L. COSTIN, GR. BĂN. 136, MAT. DIALECT. I, 138; d) tifos. Cf. H XVIII 161, 263, ALR I/I h 121/5, FD II, 209, 215, 217, com. din ORAVIȚA; e) „o boală grea”. CANMDREA, Ț. O. 51. Deaci fu tatăl lu Poplie de miață și de apa trîndului lîngedu. cod. vor. 98/17. De-o fi deochiat de fată, Să zacă de meață. L. COSTIN, GR. BĂN. 136. ◊ (În imprecații) Mănce-te miața. CANDREA, Ț. O. 51. ◊ E x p r. (Familiar) Ba pe miața, se spune pentru a nega cu tărie ceva; ba pe dracu. Cf. CV 1 949, nr. 9, 13. – Pl.: ? – Etimologia necunoscută.