MERGĂTÓR, -OÁRE adj., s. f. I. Adj. 1. (Și substantivat,' astăzi rar) (Persoană) care șe deplasează dintr-un loc în altul, care umblă. Cîntați dzeului, cîntați numelui lui, cale faceți ce suie (mărgîtoriului C²) în apuse. PSALT. 126. Auzi I[su]s și se miră și zise mărgătorilor după el. TETRAEV. (1574), 211. Însă pe cei mergători zeița-i învăluie-n neguri. COȘBUC, AE. 21. ◊ Compus: mergător-înainte = a) epitet dat sfîntului Ioan. Marele mergătoriu-înainte. MINEIUL (1776), 196^v2/30, cf. KLEIN, D. 378. Biserica asta roșie este iar de Ștefan înălțată, în cinstea mergătorului-înainte. NEGRUZZI, S. I, 196 ; b) (cel) care merge înaintea altuia, mai ales înaintea unei armate (v. a v a n g a r d ă). V. î n a i n t e- m e r g ă t o r. Trecînd rîul și întîlnindu-se cu mergătorii-înainte ai nemicilor, pre aceia i-au învins. ȘINCAI, HR. I, 113/3. Mai pe urmă pre mergătorii-înainte i-au agiuns toată tabăra. id. ib. III, 293/14, cf. I, 263/11, 340/38. ♦ (Urmat de determinări locale) (Cel) care a plecat la. . ., care călătorește spre. . . Și solilor iearăș acela răspuns au dat, cum este mergător la turci. URECHE, LET. I, 136/22. Un Acachie mărgătoriu la Machedoniia moșiia sa, o cerșu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^v/32. Țin drumul mergătorilor la Sinaia și la Meca. FL. D. (1 680), 70^r/4. Să strînsese multe căpitenii și oameni de țară. . . și era și aceia mergători la Bugeac. NECULCE, L. 77. C-are o fiică mergătoare Preste munți. RETEGANUL, TR. 176. ◊ (În corelație cu v e n i t o r, v i i t o r) Pre acolo iaste obiceaiul a treace solii și poștii și în viitoare și în mergătoare (a. 1674). T. PAPAHAGI, C. L. Aici găsești prin toate hotelele mulțime de oameni din România, parte venitori, parte mergători de la băile de Vâlcele. F (1885), 410. ♦ (Persoană) care urmează sfaturile sau preceptele cuiva. Iară de iaste Hristos calea, n-au a le trebui povață mergătorilor după el. CORESI, EV. 348. 2. (Popular; despre ape ; în opoziție cu s t ă t ă t o r) Care curge ; curgător. Din leșie se scot [firele] după o altă oră, se spală în apa mergătoare, căci de cea stătătoare ar trebui mai multe ape. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 25. Mureș, Mureș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum ești de mergătoare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Cum spală apele curgătoare Și mergătoare Toate malurile. MARIAN, V. 180. Pentru apele mergătoare, vîrșile. . . îs așezate cu gura numai într-o parte. ȘEZ. IV, 115. II. S. f. (Regional) Unealtă de țesut nedefinită mai îndeaproape, probabil suveică. V. u m b l ă t o a r e. (Gîrliciu-Hîrșova). H II 274. – Pl.: mergători, -oare. – Și: (învechit) mergătóriu adj. – Merg (prez. ind. al lui merge) + suf. -(ă)tor.