MÉJDINĂ s. f. (Regional) 1. Hat, răzor, hotar (care desparte două ogoare, două proprietăți). Am pus și petre, seamne cu cărbuni, după obiceaiul hotarului, indespre casă împotriva mejdinei rozorului den afară de gard (a. 1 725). URICARIUL, VII, 17, cf. ALEXI, W., I. BRĂESCU, M. 68. Micile proprietăți se despart între dînsele prin haturi. . . Tot hat se numește și cînd nu e brazdă. . ., iar prin Ardeal poartă numele de hașpor, răzor, mejdină. PAMFILE, A. R. 25. Hotarul se numește mejdină. IORGA, S. D. XXII, 201. Proces mare, domnule! Chestie de stricare de mejdină, cu experți la fața locului. P. CONSTANT, R. 88. Moșul o apucă pe un loc cu porumb abia răsărit, lăturiș cu mejdină unei curele de grîu. PLOPȘOR, C. 13, cf. H V 16, 223, 224, I. CR. VII, 155, CIAUȘANU, GL., id. V. 179, ALR I 948/136, 798, 800, 805, 808, 810, 815, 820, 839, 865, 870, 874, 880, 885, 887, A III 2, 17. ♦ P. e x t. Fîșie de pămînt (A III 2, 17) rămasă nearată (ib. III 2, 3, 4) ; loc nearat, ț e l i n ă (A III 18). 2. (în forma melzinâ) Baza inferioară a unei holde în pantă (Hunedoara). T. PAPAHAGI, C. L. Melzinâ la holdă. id. ib. 3. Loc apătos (Jidoștița-Turnu Severin). CHEST. II 73/20. 4. Unitate de măsură a suprafețelor, egală cu aproximativ 5 ari (Sereca-Orăștie). mat. DIALECT. I, 261. – Accentuat și: mejdină. MET. DIALECT, I, 261. – Pl.: mejdini. – Și: méjdrină (I. CR. VII, 155, ALR I 948/839), mélzină s. f. – Din bg. междина.