Definiția cu ID-ul 917027:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÁTCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie ocupată de apele unui rîu cînd nivelul acestora este normal. De la sat pînă-n suiș Drumul merge ocoliș Lingă matca rîului, Pîn’la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. De la Giurgiu în jos... trecem printr-o largă alee de răchiți. Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. 408. Căprioare sorioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Fig. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. ♦ (Rar) Izvor al unei ape curgătoare; p. ext. apa rîului. Așa lăutar ca Mură nu mai auzise valea Oltului, de la matca lui și pînă la Dunăre. GALACTION, O. I 69. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. 2. Fig. (Învechit) Origine, obîrșie, început. Trage fiecare la matca lui. C. PETRESCU, A. R. 54. Deci fieștecare om care vre să știe bine legile patriei sale trebuie să cunoască matca lor, care este codica ( = cod) romană sau împărătească a lui Justinian. KOGĂLNICEANU, S. 113. II. 1. Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare și care asigură perpetuarea speciei; regină (2). Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stăpînă. HASDEU, R. V. 88. ♦ (Uneori determinat prin «de stup») Am crezut că-i matcă de stup, și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. 11 164. 2. Parte legată a unui chitanțier, bonier etc. din care s-au rupt jumătățile detașabile; cotor (2).