MANDÍBULĂ s. f. 1. Maxilar inferior la animale, falcă; spec. (depreciativ, de obicei la pl.) maxilar al omului. Mandibulă (falcă). EL. AN. 24, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Rînji sub mandibulele puternice, ascunse de mustăți uriașe. PETRESCU, C. V. 187. Și-a aplecat mandibulele puternice spre urechea lui, mustrîndu-l într-un rîs de bas. id. R. DR. 249. 2. Fiecare dintre cele două părți care alcătuiesc ciocul păsărilor. Cf. BARCIANU, ALEXI, W. Ciocul [șoimului dunărean] e albăstrui. . . la baza mandibulei, gălbui. LINȚIA, P. II, 140, cf. 44. 3. Fiecare dintre cele două piese cheratinizate ale aparatului bucal la unele insecte, servind la apucarea și la roaderea hranei. Cf. BARASCH, B. 241. Coarnele cărădaștei (mandibulele ) se întrebuințau odinioară în farmacie. N. LEON, MED. 84, cf. FAUNA R.P.R. VIII₁ 15. – Pl. : mandibule. – Din fr. mandibule.