LINIE DE PAUZĂ s. f. + prep. + s. f. (cf. lat., it. linea, germ. Linie, fr. ligne + lat. de + lat., it. pausa, fr. pause): semn de punctuație de forma unei linii orizontale, mai lungă decât cratima (-), uneori repetată (--), care marchează pauza dintre cuvintele sau construcțiile incidente și restul propoziției („Am zăcut o lună de zile – zice – alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit.” – I. L. Caragiale; „Madam Georgescu – fatalitate! – Nicăieri.” – idem); dintre o propoziție incidentă și restul frazei („Era și drăgălaș – bată-l fericea – puiul de împărat!” – Al. Odobescu; „Romanii – noi, strănepoții lui Traian, începem totdeauna de la romani – cunoșteau, printre alte multe, și aceste două specii de păsărele.” – idem); dintre o apoziție explicativă și restul propoziției („Moșneagul nostru – Ilie Aldea a lui Ion – era om vechi.” – M. Sadoveanu) sau dintre o apozitivă și restul frazei („Uite, vezi! Ăsta e cusurul tău – exagerezi.” – I. L. Caragiale); pauza dinaintea unei comparații fără ca („...sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie.” – G. Galaction); intervenția autorului în cursul vorbirii directe sau la sfârșitul ei („- Aurica – strigă ea – vino repede, că i-a venit rău lui Costache.” – G. Călinescu; „- Două până la Salva – zise Nicolae pleoștit.” – L. Rebreanu); elipsa predicatului sau a verbului copulativ („Habaragia... e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale – pe jos.” – Ion Creangă; „Trenul sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă.” – I. L. Caragiale) etc.