Definiția cu ID-ul 501647:


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

límbă (límbi), s. f.1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (Înv.) Nație, popor. – 4. (Înv.) Informație, știre. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălțător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanță. – 11. Țumburuș (la cataramă). – 12. Lamă de cuțit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliței. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. Lat. lingua (Pușcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucișări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebulanegură. Sensul de „națiune” este sl. (Șeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există și în v. it. Cel de „știre” se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareț (var. limbăreț), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariță, s. f. (unghișoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuș, s. n. (omușor), în Banat, Olt. și Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Pușcariu 971; Candrea-Dens., 985 și REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut „mîncăcios”, care pare să vină din it.); limbuție, s. f. (vorbărie, trăncăneală); limbuți, vb. (a trăncăni); limboată, s. f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s. n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s. f.; linguist (înv., limbist), s. m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba „nume de plantă” (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba „falcă”.