laiță, laițe, (laviță), s.f. – (reg.) 1. Bancă din scânduri (fără spătar) așezată în lungul pereților în casele tradiționale și care servește și drept pat. „Lavița lungă, așezată lângă peretele din față, sub fereastră sau în spațiul rămas liber între cuptor și pat, lângă peretele longitudinal din spate, se încadrează în categoria pieselor a căror arie de răspândire cuprinde toate regiunile cu construcții de lemn din Europa. Construită dintr-o scândură groasă de circa 5 cm, din lemn de fag sau paltin, cu picioarele îmbinate în cepuri și de o greutate respectabilă (unele piese aveau circa 3 m lungime și 50 cm lățime), ea nu se mai mișcă din locul fixat inițial nici chiar cu ocazia văruirii anuale a pereților casei. (...) În primele decenii ale sec. XX apare în interiorul țărănesc lavița cu spătar, cu patru sau șase picioare introduse în tăblie, cu spătar uneori ornamentat prin traforare. Confecționat de cele mai multe ori cu capac, interiorul lor era folosit pentru ținut haine sau țesături, îndeplinind același rol ca lăzile” (Mirescu, 2006:121). 2. Scândura pe care se așază mortul: „Scoală-te, măicuță, scoală, / Nu durni pe laița goală” (Memoria, 2001: 113). – Var. a lui laviță (< sl. lavica „scaun”, din lava „bancă”, bg. lavica „poliță”, Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).