❍ HORIȘTE, HORITURĂ (pl. -turi) sf. 🚜 Rotocol mare de fîn, adunat din poloage ori risipit din clăițe, ca să se usuce; din el se face o căpiță: adunatul (fînului) în horiștea căpițelor la podina stogului (ION.); ori-cît de uscat ar fi (fînul), de-l apucă în horitură razele despre seară... se jilăvește (LUNG.) [horî].