harismă, harisme s. f. Dar al Sfântului Duh, împărtășit fiecărui credincios după voia sa, pe care l-au avut atât apostolii și, după ei, membrii ierarhiei bisericești prin hirotezie și hirotonie, cât și orice credincios prin taina botezului și a mirungerii; harismele sunt de ordin intern (darul înțelepciunii, al dragostei, al milei etc.) sau extern, netransmisibile (darul prorociei, facerea de minuni, puterea alungării demonilor, vorbirea în limbi etc.), toate manifestându-se în Bis. și în cadrul cultului. – Din gr. harisma.

HARÍSMĂ (CHARÍSMĂ) (gr. harisma, lat. charismata „dar”) 1. Dar sau virtute împărtășită de Duhul Sfânt unor persoane, cum ar fi: darul înțelepciunii, al vindecării, al prorocirii, al tălmăcirii de limbi etc.; poate fi permanentă sau temporară. 2. Calitate care permite posesorului ei să-și exercite ascendentul sau autoritatea asupra unui grup (h. omului politic).