GRANIȚE DIALECTALE s. f. + adj. (după fr. frontières dialectales): frontiere constituite dintr-un fascicul de isoglose (v.), în care se concentrează limitele unor particularități (fonetice, lexicale, morfologice, sintactice, intonaționale etc.) și care diferențiază unitățile dialectale (graiurile, subdialectele, dialectele). Între unitățile dialectale în contact există zone de tranziție în care se produce interferența sistemelor acestora. În felul acesta se asigură continuitatea comunicării în plan geografic (între vorbitorii a două graiuri, subdialecte sau dialecte) și în plan diacronic (între generații, în succesiunea lor naturală). Există un anumit raport între g.d. și cele administrative, economice și geografice în sensul că ele nu se suprapun mecanic. Numai în cazul g.d. dintre limbi (familii de limbi) se poate vorbi de o suprapunere (aproximativă) cu granițele dintre state.