Definiția cu ID-ul 675219:


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

FERDINAND I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927, n. castelul Sigmaringen, Germania), rege al României (1914-1927). Al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (frate mai mare al lui Carol I) și al principesei Antonia a Portugaliei. În lipsa unui moștenitor în linie directă și legitimă a lui Carol I, prin decretul din 18 mart. 1889, F. a fost proclamat „moștenitor prezumtiv al coroanei României”, conferindu-i-se în același timp titlul de „Alteță Regală”, Principe de România. După eșuarea proiectului principelui F. de a lua de soție pe Elena Văcărescu, la 29 dec. 1892 F. se căsătorește cu principesa Maria, înrudită cu marile case dominatoare din Marea Britanie, Rusia și Germania. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la gradul de sublocotenent (1886) până la cel de general de corp de armată (1911). În 1913, în calitate de generalisim, principele F. a comandat armata română în campania din timpul celui de-al doilea război balcanic. Devenit rege al României (sept. 1914), în împrejurări excepționale pentru soarta țării, F., cu prilejul depunerii jurământului în fața Parlamentului și a țării, făgăduiește solemn că va fi „un bun român”. În Consiliul de Coroană (14/27 aug. 1916), F. s-a identificat cu idealul național al românilor, susținând intrarea României în război alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale (fapt pentru care a fost numit și F. cel Leal). Decizia de a susține intrarea României în război de partea Antantei a provocat mânia membrilor familiei de Hohenzollern, care l-au dezavuat. În condițiile înfrângerilor armatei române în campania din 1916 și a ocupării de către inamic a celei mai mari părți din teritoriul țării, F., împreună cu familia regală, s-a retras la Iași, unde, încrezător în victoria finală a poporului român, s-a distins prin abnegație și spirit de sacrificiu, contribuind, într-o măsură importantă, la refacerea și reorganizarea armatei române, precum și la marile victorii obținute la Mărăști, Mărășești și Oituz, în vara anului 1917. După prăbușirea frontului rusesc, F. și majoritatea oamenilor politici au luat hotărârea ca România să înceteze ostilitățile și să accepte încheierea unei păci separate, concretizate în Tratatul de la București (apr. 1918), pe care însă a refuzat să-l ratifice. După realizarea unirii cu România, în 1918, a Basarabiei (mart.), a Bucovinei (nov.) și a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului (dec.), delegații veniți la București înmânează Regelui actele Unirii, care, la rându-i, prin decrete-legi, le sancționează. La 15 oct. 1922 a avut loc la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia încoronarea Regelui și a Reginei Maria (pe coroana regală de oțel a lui Carol I, ce amintea de Plevna, adăugându-se însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei), simbolizând actul Unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. Prin participarea la festivități a reprezentanților din peste douăzeci de state europene, din S.U.A. și Japonia, noua realitate național-statală a dobândit o largă recunoaștere internațională. După înfăptuirea României Mari, F. a sprijinit inițiativele, în special ale guvernelor liberale, menite să ducă la importante prefaceri în viața economică, social-politică și culturală a țării; dintre acestea se detașează reforma regimului electoral bazat pe votul universal (1918), reforma agrară din 1921 (promisă pe front, în 1917, de către Rege, ca un act de justiție socială, dar și ca o recunoaștere a contribuției țăranilor la războiul de reîntregire națională). Constituția din 1923 și unificarea legislativă, care a consfințit noile realități istorice, inclusiv regimul constituțional democratic. A avut șase copii: Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana și Mircea, botezați în religia ortodoxă. A murit la 20 iul. 1927, fiind înmormântat în pronaosul Mănăstirii Curtea de Argeș.