O definiție pentru farf

farf- – Rădăcină expresivă, bazată pe consonanța f-r-f (și la formele fîrf-, forf-), și care pare a evoca ideea de a bolborosi, cf. fîlfîi. Cf. Iordan, BF, II, 190. Der. fîrfăli, vb. refl. (Banat, a se lăuda, a se fuduli); fîrfală, s. m. (persoană inconstantă); fîrfînatic, adj. (flecar); farfasit, adj. (pungaș, haimana, golan; bîlbîit); farfazoane, s. f. pl. (fasoane, nazuri); farfuză, s. f. (femeie nerușinată), cf. Iordan, BF, VII, 255; firfiriu, adj. (coate-goale, pîrlit), pare încrucișat cu pirpiriu (după Cihac, II, 499 din mag. fityfirity „golan”); firfiric, s. m. (mică de argint), datorită micimii sale, cf. firfirică, s. m. (sărac, nevoiaș; aiurit, trăznit), după Roesler, 47, din tc. ferferet „ușurătate”; după Cihac, II, 108, din pol. firka „monedă” de 4 groși, și aceasta din germ. vier; după Capidan, în DAR, în loc de *firfenic, și acesta din germ. vier Pfennig(e); după Scriban, din tc. firfiri „purpuriu”, sau din germ. fünfer „a cîte cinci”, sau din germ. Pfifferling „ciupercă”); filfizon, s. m. (tînăr neserios), pentru al cărui suf. cf. farfazoane (după Candrea și DAR, de la refrenul cîntecului revoluționar La Carmagnole: vive le son, ipoteză cu totul absurdă; după Scriban, în legătură cu filosof); foarfă (var. forfoandă), adj. (prost îmbrăcat; flecar); forfodii, s. f. (Trans. de Nord, minciuni); forfoi, s. n. (Trans., fast, pompă); înforfoia (var. înforfoca), vb. (Trans., a găti, a dichisi), cf. fîrfăli; forfoti (var. folfoti, fîlfoti, forfăi, forcoti), vb. (a fierbe; a mișuna; a pălăvrăgi; a umbla mult); forfota (var. forfa, fîlfota), adv. (repede, în mare vînzoleală); forfoteală (var. forcoteală), s. f. (vînzoleală, foială; zarvă), cf. ALR, II, 20 și Iordan, BF, II, 191. Fîrlifus, s. m. (persoană slabă, mofturoasă sau lăudăroasă), face parte din aceeași familie expresivă (după Tiktin, din germ. Firlefanz „om desfrînat”; după Bogrea, Dacor., I, 276, din tc. feilesuf „filosof”). Der. acestei rădăcini se confundă ușor cu cei ai lui fîlf-. Cf. și fof-.