FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. ♦ Loc. adv. În față = înainte. ♦ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). (Înv.) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar etc.). ◊ Din față = a) (loc. adj.) de dinainte; b) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A (-i) cînta (cuiva) cucul în (sau din) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. ◊ Loc. prep. Din față = dinaintea (cuiva sau a ceva). ◊ De față = a) (loc. adv., înv.) fără încunjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă. . . le răspunse îndată de față « că el nu va lăsa Ardealul » (BĂLCESCU); b) (loc. adv.) în prezența cuiva; c) (loc. adv., înv.) în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față (ISPIREȘCU); d) (loc. adj.) prezent, actual. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. ◊ Loc. prep. De față cu. . . = în prezența. . . Față cu (sau de) cineva sau ceva = a) în raport cu. . ., în ceea ce privește; b) pentru; c) avînd în vedere. ◊ Expr. Față în față = unul către altul sau unul împotriva celuilalt. A scăpa cu fața curată = a scăpa dintr-o situație anevoioasă fără a fi rușinat, fără a o păți. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a fi fine piept, a corespunde unei sarcini. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față în față) = a așeza alături, pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. A spune (cuiva) lucruri neplăcute, în mod direct, deschis. A spune pe față = a spune sincer, fără încunjur. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a nu mai vrea să știi de cineva. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. (Despre haine, culori) A-l prinde (pe cineva) la față = a-i sta bine. ♦ Expresie a figurii ; mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a se simți foarte încurcat la auzul sau la vedere unor lucruri sau situații neplăcute. A prinde față = a se întrema după o boală. ♦ Obraz. Gerul. . . pe fețe de copile înflorește trandafirii (ALECSANDRI). 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Au căzut cu fața la pămînt (DRĂGHICI). 3. (Determinat prin « de om » sau « pămînteană ») Om. 4. (Înv.) Persoană, personaj. Fețe bucureștene (GALACTION). II 1. Partea a suprafetei unui corp, mărginită de muchiile lui. 2. Suprafață (în special a pămîntului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare expuse spre vînzare. 4. Culoare. Liane-n fel de fețe (EMINEȘCU). ◊ Expr. A ieși (unei pînze, stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. A face fețe-fețe = a) (despre mătăsuri) a schimba culorile; b) (despre oameni) a-și schimba expresia figurii, a se tulbura, a se zăpăci. 5. Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei. a-l netezi. ♦ Partea finită a unei țesături (în raport cu dosul țesăturii). 6. (În expr.) Față de masă = material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. ◊ Față de pernă = învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie ; pagină. 8. Fațadă. 9. (În expr.) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) îndreptată spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul), bătaia soarelui (sau a lunii etc.). – Lat. facia.