expoziție (it. espozitione; fr., engl. exposition; germ. Exposition; Aufstellung), secțiune a unei forme* muzicale, în care este prezentat (expus) un material tematic: 1. Secțiune inițială a formei de sonată*. În sonata clasică, structura e. este următoarea: o introducere lentă facultativă; tema* (sau ideea) primă, în tonalitatea (2) lucrării, în general cu un caracter robust, viguros; puntea* – subsecțiune de tranziție tonală și tematică; tema (ideea) a doua (sau grupul tematic secund) de obicei mult mai amplă decât prima idee, expusă în tonalitatea D* sau a relativei* majore* (în cazul în care tonalitatea inițială este minoră*) cu un caracter contrastant față de cel al temei întâia. Ideea secundă se poate decupa în trei subsecțiuni importante: a) o desfășurare melodică predominant lirică, expresivă; b) o ascensiune dinamică (acumulare, tensionare) care conduce către c) un grup cadențial [v. cadență (2)] cu un rol concluziv, afirmând tonalitatea celei de a doua teme. 2. Secțiune inițială a formei de fugă*, în care vocile (2) sunt introduse în discursul polif. în mod succesiv, prin redarea temei (sau subiectului*) lucrării. Când numărul expunerilor depășește numărul vocilor, aparițiile suplimentare ale subiectului alcătuiesc contra-e.