EPODĂ (< fr. épode < lat. lit. epodus < gr. epodos; cf. gr, epi, asupra și ode, cîntec) Ultima parte a unei tirade lirice. În tragedia antică, urmînd după strofă și antistrofă. Prin imitație, în creația unor scriitori, ea apare ca o specie a genului liric (ex. Epode de Horațiu, în literatura latină, iar în literatura noastră Epode de aur de Al. Macedonski). Specie destul de rar cultivată, epoda este socotită ca învechită și deci părăsită de poeții moderni. Ex. Sub cerul de zori printre nori, Surpare de raze din raze Și ochi rourați de extaze Și flori peste tot și fiori... Iar apa sub ulmi și sub sălcii. Caișii zîmbesc sub ninsori Și trec ciripiri de chitare Prin iarbă, prin creci și prin flori, Și cîntă și preajmă și zare. Și cîntă sub fagi și păstorii, Dar sînge nu curge din nori. Înalță fanfare de goarne, E palid argintul din zori... Un monstru ia cerul în coarne; E soarele taur de aur. (AL. MACEDONSKI, Epoda de aur)