Definiția cu ID-ul 1182541:
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
DISCURS FUNEBRU (< fr. discours funèbre) Discurs solemn în care este evocată figura unei persoane a cărei moarte este regretată, cunoscut și în antichitatea greacă, după cum reiese dintr-o mențiune a lui Tucidide cu privire la legea funeraliilor publice ale ostașilor căzuți în luptă, lege care prevedea încheierea acestora cu un discurs solemn, rostit de un orator de seamă al vremii. Creator al acestui gen de discurs, ridicat îa cele mai înalte culmi artistice, este socotit Bossuet (Recueil doraisons funèbres). La început, discursurile funebre, socotite ca o formă a elocvenței de amvon, erau rostite de clerici cu ocazia unei înmormântări și în care se dezvolta un pasaj din textele religioase, pasaj ce putea fi aplicat la vreun aspect sau anumite fapte din viața celui dispărut. Cu timpul, acest obicei căzind oarecum în desuetudine, discursul funebru n-a mai fost socotit ca formă a elocvenței de amvon. De cele mai multe ori, el este o biografie incompletă, lipsită de caracter științific, oratorul exagerînd adesea meritele celui decedat,spre a mări sentimentul de regret al celor de față. Într-un discurs funebru se mai tinde ca, prin elogiul celui decedat, să se instruiască cei în viață și se ridică uneori chiar pînă la grave meditații asupra morții și vieții. Ex. Discurs la înmormîntarea lui C. Erbiceanu de N. Iorga. „Și e în această jertfă a noastră, unul după altul, ca și cum n-am fi fost, o înaltă învățătură. Căci cu adevărat noi nici nu am fost. Ci numai faptele noastre au fost și ele rămîn de acum înainte necontenit amestecate, mai ales, tot mai slab, dar pentru vecie, în viața celor ce vin după noi.” (N. IORGA, Oameni cari au fost)