delniță, delnițe, s.f. – 1. (În Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. ♦ (top.) Delniță, fânațe și arătură în Bocicoiel, Glod, Oncești, Slătioara, Strâmtura (Maramureșul istoric), Cufoaia (Lăpuș) (Vișovan, 2005 și 2008); Delniță, top. în Sălsig (Codru), în Lunca Someșului și în Rohia (Lăpuș) (Birdaș, 1994). – Cf. ucr. dil’nycá (DEX, MDA); din sl. delĭnica, delinika „parte mică” < vsl. delŭ „parte” (Scriban, Șăineanu); după Miklosich, ucr. dil’ provine din rom. deal (< sl. dělǔ).