COORDONATĂ s. f. (< adj. coordonat, -ă, cf. fr. coordonné, it. coordinato): propoziție care se află în raport de coordonare cu o altă propoziție (principală sau subordonată). ◊ ~ juxtapusă (asindetică, paratactică): propoziție coordonată prin alăturare, fără elemente de legătură. Astfel: „Ne îmbolnăvim de friguri, în fiecare vară ne îmbolnăvim de friguri toți copiii din casă” (Z. Stancu); „Eu voiesc să știu cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice” (I. Slavici). ◊ ~ joncțională: propoziție coordonată cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare copulative, adversative, opozitive, disjunctive și conclusive (de aici și denumirile de c. copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă și conclusivă, după felul conjuncției coordonatoare). Astfel: „Mirosuri vechi se ridicară și, deodată, în larma aceea un sunet cristalin căzu” (D. Anghel); „Așa-s gârlele pe aici... seacă de tot, dar... câteodată... se umple din mal în mal” (L. Rebreanu); „Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul.” (P. Ispirescu); „Caii fluturau din cap... ori își încetineau mersul” (D. Anghel); „Ignat se apropia de patruzeci de ani, era deci cu vreo șaptesprezece ani mai mare ca Ion” (Camil Petrescu); „Ați auzit, oameni buni,... că domnia Tomșei s-a petrecut de pe lumea asta și a venit în scaunul țării Alexandru vodă” (M. Sadoveanu); „Nu se caută ce-ai fost, ci ceea ce ești” (Folclor); „Se gândește dacă să vină sau să nu vină”; „Țăranii între ei vorbesc... că ei asudă... muncindu-l..., deci al lor... să fie” (L. Rebreanu). v. conjuncție și coordonare. ◊ ~ regentă: propoziție care se află în raport de coordonare cu o altă propoziție și de care depinde o propoziție subordonată, ca în exemplul „Budulea cel bătrân venea acum... la oraș și le spunea drumeților că are un fecior, care e dascăl...” (I. Slavici).