CONTRADICȚIE, contradicții, s. f. 1. (Fil.) Opoziție a celor două laturi contrare (negativ și pozitiv, vechi și nou) care există în orice fenomen din natură, gîndire și societate și care sînt legate între ele și se întrepătrund, apariția și învingerea acestei opoziții constituind motorul dezvoltării, al evoluției de de la inferior la superior. ◊ Contradicții antagoniste (sau antagonice) = contradicții la baza cărora stă lupta de neîmpăcat dintre vechi și nou, și care nu se pot rezolva decît prin distrugerea vechiului ; constituie în același timp conținutul intern al procesului de dezvoltare, al transformării schimbărilor cantitative în schimbări calitative. Contradicții neantagoniste (sau neantagonice) = contradicții îndărătul cărora nu stau clase vrăjmașe cu interese diametral opuse și a căror stingere se face prin dezvoltare lentă, care nu duce la conflicte antagoniste. ◊ Loc. adv. În contradicție cu. . . = în opoziție sau dezacord cu. . . 2. Nepotrivire între idei sau fapte ; contrazicere. ◊ Spirit de contradicție = tendință a unor oameni de a contrazice totdeauna pe ceilalți. – Fr. contradiction (lat. lit. contradictio, -onis) .