Definiția cu ID-ul 909270:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mîner metalic aplicat la broasca ușii (sau a porții), care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și deschidere. Stăpînindu-și bătăile inimii, apăsă ușor pe clanță, crăpînd ușa puțin. BART, E. 161. Tresărind la țipătul clanței, se strecură pe ușă. DELAVRANCEA, S. 116. Trăgînd ușa chiliei, o închise cu clanța. ODOBESCU, S. I 89. 2. Fig. (Peiorativ) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Băgați-vă mințile în cap și păziți-vă clanța. BARȚ, E. 293. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa. (Despre oameni) Rău (sau bun) de clanță = bun de gură, pus pe ceartă.