Definiția cu ID-ul 909469:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinți» sau urmat de determinări cauzale) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254. ◊ (Cu inversarea construcției) Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ținea porunca domnească în mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănțăni din clește. ▭ (în forma clențăni) Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ (Cu inversarea construcției) Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. ♦ A mișca repetat, cu zgomot, clanța ușii. Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. Fig. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clențeni) Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32. ♦ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință midtă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADOVEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. – Prez. ind. și; clănțăn (DUMITRIU, N. 72). – Variante: clanțăí (NEGRUZZI, S. I 152), clențăní, clențení vb. IV.