Definiția cu ID-ul 439319:


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

ciúdă (ciúde), s. f.1. (Înv.) Minunăție. – 2. (Înv.) Uimire, stupoare. – 3. Ciudățenie, lucru ciudat. – 4. Supărare, necaz. – 5. Furie, mînie. – Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăție”. Sl. čudo „miracol” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58); cf. bg., sb., cr., rut., rus. čudo, mag. csudo, csoda, alb. tšudi. Din mag. pare a proveni dubletul ciondă „monstru, sperietoare”. Pentru semantism, cf. Șeineanu, Semasiol., 222. Der. ciudat, adj. (înv., minunat; ciudat, neobișnuit, singular), cf. bg. čudat (Pascu, R. crit., V, 15); ciudățenie (var. ciudăție), s. f. (ciudățenie); ciudos, adj. (minunat; ciudat); ciudesă, s. f. (înv., minunăție), din sl. čudesa; ciudotvoreț, adj. (făcător de minuni), din sl. čudotvorĭcĭ; ciudotvorenie, s. f. (înv., minune), din sl. čudotvorjenije; ciudățime, s. f. (înv., minune; ciudățenie; uimire); ciudi, vb. (a uimi; a neliniști, a intriga; a supăra, a stîrni mînie), cf. sl. čuditi sę „a se minuna”; înciuda, vb. (a supăra, a necăji).