Definiția cu ID-ul 439263:


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

ciúcă (-ci), s. f.1. Culme, pisc, vîrf. – 2. Țintă, obiectiv. – Mr., megl. ciucă. Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα „tumul, gorgan”, alb. čuka „culme”, bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă înaltă și povîrnită”, mag. csúcs „vîrf”. Unica explicație care pare posibilă este cea a unei creații expresive, care ar explica numai aceste coincidențe; cf. cioc, cu același sens de „vîrf” (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaște identitatea ambelor creații, dar le reduce la alb. čuka). Celelalte explicații par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. ϰύϰλος „cerc”, care este greu de admis. DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton și Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. În plus, DAR consideră sensul 2 drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu sucă, mag. szuka „cățea în călduri.” Sensul de „țintă” este normal, dacă ne gîndim că de obicei țintele, de ex. cele pentru arcași, trebuiau să fie așezate pe vreo înălțime. Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s. m. (smoc de păr), refăcut de la cioacă-cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe baza lui ciucuri); ciuci, s. m. pl. (paste făinoase, în formă de tăiței), pe care Graur 140 îl derivă din țig. čuči „membru viril”, probabil pentru că l-a glosat greșit, prin chiftele în formă de cîrnat. Cf. ciucure.