Definiția cu ID-ul 909800:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

CHINÉZĂ s. f. (< China + suf. -eză): limbă izolantă tibetană din ramura chino-siameză sau thai-chineză, vorbită de marele popor chinez (peste 1,2 miliarde de oameni – aproape un sfert din populația globului). Are o vechime atestată în scris de câteva mii de ani (din mileniul al III-lea î.e.n.). Odată cu răspândirea budismului (în secolele IV – V e. n.), limba chineză a devenit limba literară scrisă a păturilor culte, limbă a unei culturi milenare. Timp de secole a fost limbă internațională de civilizație și de comunicare interstatală în Extremul Orient (în Asia de sud-est). Cele mai vechi texte (inscripții pe oase și pe carapace de broaște țestoase) au apărut din mileniul al II-lea î.e.n. Datorită perioadei feudale prelungite, izolării economice și politice a regiunilor, procesul de diversificare a dus la apariția a numeroase dialecte, atestate în cele mai vechi texte literare. Există șase mari grupuri de dialecte ale limbii chineze, dintre ele cel mai important fiind grupul de nord, vorbit în nordul, în vestul și într-o mare parte din centrul Chinei, de peste 70% din populație. Cel mai important din acest grup este dialectul din Pekin. Între cele șase grupuri de dialecte persistă numeroase diferențe fonetice și lexicale, dar structura gramaticală și o mare parte a fondului principal lexical sunt comune tuturor dialectelor. Cele mai vechi texte literare au apărut în China acum trei mii de ani. Limba literară scrisă – numită wenien – era deosebită de limba vorbită numai prin aspectul ei normat, fiind accesibilă numai unui număr mic de oameni instruiți. Ea s-a păstrat multe secole fără modificări esențiale, în timp ce limba vorbită, diversificată în dialecte, s-a transformat mereu, ajungându-se la diferențe atât de mari, încât wenien trebuia învățată ca și o limbă străină. Ea a servit ca limbă comună scrisă pentru toate regiunile țării. În această limbă au fost publicate documentele oficiale, textele de legi și literatura beletristică încă din secolele al X-lea – al IX-lea î.e.n. și până azi. Dialectul din Pekin a devenit limba oficială a instituțiilor guvernamentale din toate regiunile țării, ușurând impunerea lui ca limbă literară comună. Începând cu secolele VII – IX, paralel cu wenien, s-a creat un alt aspect al limbii literare scrise, bazat pe normele dialectului din nord – baihua sau baihuawen. În baihua au fost redactate celebrele romane „Pe malul apei”, „Călătorie în apus” și „Visul din iatacul roșu”. Cele două limbi literare scrise au coexistat timp de secole, influențându-se reciproc, dar evoluând pe căi cu totul diferite. Wenien este forma de exprimare a literaturii clasice chineze, neînțeleasă de popor, și se bazează pe normele limbii vechi, pe când baihua este forma de exprimare a literaturii noi, înțeleasă de popor și bazată pe norme noi, care favorizează formarea unei limbi comune a întregului popor chinez. Un rol important în impunerea limbii literare baihua (considerată de chinezi putonghua, adică „o limbă general înțeleasă”), având ca normă ortoepică pronunțarea de la Pekin, iar ca normă gramaticală modelul oferit de operele literare contemporane, l-a avut marele poet chinez Lu Sin. Limba chineză are unele trăsături de limbă izolantă (cuvintele nu-și modifică forma în cursul vorbirii; raporturile sintactice sunt exprimate cu ajutorul topicii și al cuvintelor auxiliare; partea cea mai veche a lexicului este formată din cuvinte radicale, monosilabice) și unele trăsături de limbă aglutinantă (are afixe derivative și un număr redus de afixe gramaticale). Limba chineză are reguli stricte privitoare la numărul și așezarea fonemelor care alcătuiesc silaba. Un rol important îl are aici tonul, care posedă o funcție fonologică. Numărul tonurilor variază după dialecte (în puthonghua sunt patru tonuri: egal, urcător, urcător-coborâtor și coborâtor). În chineza contemporană, majoritatea cuvintelor sunt polisilabice (monosilabicele vechi formează nucleul fondului principal lexical). Multe cuvinte chineze s-au format prin compunere, iar azi multe se creează cu ajutorul afixelor. În diferite epoci istorice, în limba chineză au pătruns multe împrumuturi din limbile minorităților naționale, din limbile de cultură din Asia și Europa (din limbile mongole, din manciuriană, din limbile popoarelor Asiei Centrale, din limbile indiene, din engleză și rusă). Unele cuvinte noi au fost obținute prin calcuri lingvistice. Deoarece limba chineză nu are mijloace formale de marcare a apartenenței cuvintelor la anumite părți de vorbire, acestea fiind invariabile, distincția se face pe baza criteriilor semantice și sintactice, pe baza topicii, intonației și cuvintelor auxiliare. Scrierea chineză este singura scriere hieroglifică menținută în această formă până azi. A fost creată din pictograme prin mileniul al III-lea î.e.n. și a ajuns să aibă azi peste șaizeci de mii de hieroglife, îngreunând la maximum redactarea (deși pentru comunicarea zilnică nu este nevoie decât de două-trei mii de semne), iar în mod deosebit tipărirea cărților. S-au făcut încercări de înlocuire a hieroglifelor cu o scriere fonetică, bazată pe alfabetul latin, încă din secolul al XVII-lea. În secolul nostru, preocuparea aceasta este foarte serioasă din partea specialiștilor chinezi. Deși în 1956 s-a propus un alfabet de 26 de litere, aprobat în 1958, aplicarea lui a fost doar parțială (la transcrierea numelor străine în manualele școlare). Generalizarea acestuia se va face după ce putonghua va deveni cu adevărat o limbă curentă de comunicare a tuturor locuitorilor țării, iar diferențele dialectale se vor diminua. Între timp, s-a trecut la simplificarea și unificarea treptată a hieroglifelor.