Definiția cu ID-ul 430540:


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

ceáfă (céfe), s. f.1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. – 2. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – 3. Parte a căpețelei. – Mr. chiafă. Origine incertă. Este evidentă identitatea cu tc. kafa „ceafă”, din arab. qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine și cafă, s. f. (în blănărie, partea a blănii ce corespunde cefii), cf. Șeineanu, III, 24. Der. din mr. este sigură; însă rom. presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turcești. În general, se consideră că este vorba de alb. kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formație locală, din gr., cu sensul de „căpățînă, cap mare sau gros”, termen aplicat tradițional grecilor. Poate fi vorba de o pronunțare locală: Scriban semnalează pronunțarea čaf în alb. din Scutari.