cantábric adj. m., pl. cantábrici; f. cantábrică, pl. cantábrice

CANTABRICI (CORDILLERA [cordiλéra] CANTABRICA), Munții ~, culme muntoasă în N. Pen. Iberice, de-a lungul țărmului G. Byscaia, prelungire a M-ților Pirinei; alcătuită din calcare și cuarțite. Lungime: c. 500 km. Alt. max.: 2.648 m (culmea Picos de Europa). Expl. de huilă, min. de fier și zinc; expl. forestiere. Parc național.

Daboecia cantabrica (Huds.) Koch. Specie care înflorește toamna. Flori roz, purpurii sau albe, cu marginea rulată în exterior, campanulate, în ciorchine terminal, pendent. Frunze persistente, alterne, lungi de 1 cm, pe partea inferioară alb-pîsloase, pe cea superioară verzi-închis, lucioase, cu peri pe margine. Semiarbust (30-90 cm înălțime) cu lujeri roșii-maron, glandulos-pubescent.