Definiția cu ID-ul 905267:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CĂPĂȚÎ́NĂ, căpățîni, s. f. 1. Cap de animal mort. Fata, cum îl văzu că adormi bine, luă o căpățînă de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binișor pe dînsa... și... plecă la sănătoasa. ISPIRESCU, L. 324. După ce a ucis mistrețul, el îi înfige căpățîna în copaciul sacru care umbrește statua Dianei vînătorițe. ODOBESCU, S. III 75. ♦ Cap de animal bun pentru mîncare. A dejunat așa de ușor: trei ouă răscoapte, o căpățînă de miel cu borș, niște stufat, prune cu carne. CARAGIALE, O. II 169. ♦ Cap de om mort, desprins de trup; tigvă, hîrcă. Dete peste niște grămezi de căpățîni și oase de oameni. ISPIRESCU, L. 100. ♦ (Uneori ironic) Cap. O ființă din os sfînt poate pierde căpățînă prin sabia gîdei, dacă binevoiește a porunci împăratul. SADOVEANU, D. P. 29. Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă, De simțeam ca Galilei că comedia se mișcă. EMINESCU, O. I 140. În cap mîna că-i puneam, La pămînt îl aduceam, Căpățînă i-o tăiam. ALECSANDRI, P. P. 89. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină (v. bulb) sau din suprapunerea frunzelor. Căpățînă, de usturoi. Căpățînă de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Cei cu pricina de ieri o adus zece căpățîni de zahăr. ALECSANDRI, T. 194. – Variantă: căpățínă (EMINESCU, N. 76, NEGRUZZI, S. I 156) s. f.